Copiii secolului XXI – Ce facem cu ei?

copii sec 21 ce facem cu ei

Sunt suflete tot mai experimentate care sosesc. Mai ales dupa 2012, afluxul “noului locuitor” al Planetei Pământ, este tot mai mare. Am citit despre acest proces acum câțiva ani în cartea lui Sal Rachele “Viața la frontierele cunoașterii“. Am urmărit apoi cu atenție acest aspect pentru a vedea dacă respectivele afirmații aveau susținere în realitatea noastră actuală și iată ce am văzut!

Schimbarea este un proces permanent care nu se produce conform programului nostru, între orele 9-17! Ea are loc continuu, în cele mai profunde structuri ale noastre și ale planetei, în fiecare secundă care trece, chiar dacă noi nu o percepem. Aceste schimbări au loc implacabil. Cine suntem noi ca să negăm sau să ignorăm acest proces Universal? Gândim în spațiul nostru de confort al trecutului cunoscut și ne forțăm copiii să se alinieze unui model care este deja expirat. Așa cum stelele continuă să lumineze mult timp după ce în realitate s-au descompus și au dispărut, tot așa, trecutul ne luminează încă drumul, dar este doar energia reziduală tot mai estompată a ceva ce a încetat să mai existe de ceva vreme.

Ei, copiii, știu asta și vin pregătiți pentru noul model. Dacă-ți deschizi sufletul, îți faci mintea să tacă și îi asculți cu adevărat ce au să îți spună, aceste suflete extraordinare îți arată calea pe care tu nu o cunoști încă. Este tot ce trebuie să faceți, iar ei vă vor ajuta pe voi, adulții, să mergeți mai departe cu adevărat!

Au talente specifice de manifestat, dar îi obligăm să facă alte studii pentru a-și asigura viitorul, așa cum știm noi că le va fi bine. Au simpatii sau rețineri față de anumite persoane din jurul lor, în mod instinctiv, dar îi obligăm direct sau indirect să ne urmeze emoțiile. Vrem să îi învățăm de mici să fie buni și sociabili, altruiști care își oferă jucăriile și acadelele pentru a-și face prieteni în parc, dar nu luăm în calcul propria lor voință, Liberul Arbitru care este activ din prima clipă a vieții. Adevărata realizare a acestor forțări este un conflict interior care crește, se diversifică cu fiecare nouă experiență negativă pe care o trăiesc și care răbufnește în moduri diverse în cel mai scurt timp. Gama variază de la frondă, comportamente anti-sociale, boli (preferabil autoimune), tentative de sinucidere, toate aparent fără nici o motivație!

Lucrez de ceva vreme cu tineri între 18-30 ani care ajung la mine pentru ședințe de hipnoză. Vin pentru că sunt complet dezorientați, furioși, anxioși, stresați, unii cu comportamente auto-destructive. Vin cu o ultimă speranță de “a-și recăpăta viața” așa cum mi-au spus câțiva dintre ei și vin după ce unii au fost duși mai întâi la doctori, psihologi și psihiatri. Au încercat deja cam tot ce le poate oferi sistemul tradițional, au făcut terapii, au luat multe medicamente pe care unii chiar le contracarau cu băuturi energizante atunci cand nu îi vedeau părinții!

Lucrând cu ei, indiferent de motivul pentru care ajunseseră la mine, am găsit invariabil evenimente emoționale din zona copilariei. Până aici nimic nou, acest lucru este cunoscut în practica psihologiei. Ceea ce am remarcat eu însă, este faptul că mai toți aveau dezvoltate programe de invalidare create de către părinți. Încălcarea dreptului la identitate, la creativitate, la manifestarea talentelor naturale cu care au venit în această existență, impunerea emoțională a clișeelor parentale conform propriilor lor programări și limitări. Rezultatul este devastator! Conflictul între interior și exterior este uriaș și paradoxal, cele mai mari bariere în recuperarea și eliberarea acestor tineri sunt chiar proprii părinți care    i-au adus la terapie.

Am fost de mai multe ori în situația în care tineri de peste 20 ani au venit cu părinții la prima ședintă. Mai întâi stau de vorbă cu părinții pentru a înțelege care este poziția lor față de situația copilului și de ce au ales această cale. Este foarte interesant de analizat diferențele de abordare între ceea ce cred părinții și ceea ce exprimă tânărul respectiv în ședința de anamneză. Un caz a fost excepțional din acest punct de vedere! După prima ședință de hipnoză pe care o avusesem cu un astfel de tânăr, tatăl său vine să discutăm puțin asupra situației fiului. Era evident că aveam de a face cu o persoană foarte autoritară și care dorea să urmărească progresele fiului cât mai îndeaprope. La afirmația mea că nivelul de încredere în sine și redobândirea clarității asupra propriei identități sunt în progres și că manifestă deja o mai bună înțelegere a ceea ce este mai bine pentru el, răspunsul tatălui a fost  extraordinar : ”Da, sincer, aș fi vrut mai mult ceea ce știu eu că este mai bine pentru el!”

Iată cum marea majoritate dintre noi nu știm când este timpul optim să le dăm drumul, să-i lăsăm să se desprindă și să zboare! Să le dăm în bagaj doar încrederea și binecuvântarea noastră și să le acceptăm de departe cu egală susținere și realizările și eșecurile ca pe ceva normal care deja face parte din drumul LOR.

Îi ținem legați cu lanțuri grele de dependență emoțională și ne văităm apoi că nu-și iau “viața în mâini”, îi invalidăm inconștient la fiecare pas care nu e făcut așa cum am vrea noi pentru că nu sunt “copiile noastre”. Îi legăm cu dependența materială “ca să-i avem sub ochi”, dar îi stresăm apoi spunându-le că nu sunt în stare să stea pe picioarele lor încă , gen: “eu când eram deja de vârsta ta făceam și dregeam …”, un fel de “Adio… dar rămâi cu mine” extrem de obositor și confunzionant pentru ambele părți!

Copiii cresc așa cum îi formăm noi! Fără să îi auzim, fără să îi înțelegem cu adevărat, fără să conștientizăm că ei sunt EI și nu noi în copie mai tânără. Noi doar îi creștem și ne creăm așteptări de la ei, iar când acestea nu sunt îndeplinite devenim frustrați, nemulțumiți și ne punem “hitul” vieții: “Eu nu am greșit cu nimic, i-am dat tot ce a vrut, tot ce n-am avut eu când eram ca el, face așa de prea mult bine!”. Episodul acesta se termină și tot nu știm cine o să “învingă” la finalul filmului. Din păcate, în filmul acesta li se inoculează, cu bună credință și intenție, cele trei emoții negative fundamentale care sunt și cele mai destructive: FRICA, ANXIETATEA și VINOVĂȚIA! De aici, rețeta este gata și iată ce bine funcționează!

Copiii sunt ajutoare și nu poveri! Sunt drumul nou, sunt ghizii noștrii pământeni pentru călătoria de tranziție către o altfel de lume pe care noi nici nu o putem imagina. Vin să ne ia de mână, să ne scoată la lumină toate barierele și limitările noastre, ne provoacă în scop ”terapeutic” și ne cer în schimb doar încredere în a-i urma. Din păcate, aceasta pare a fi o schimbare de paradigmă greu de acceptat pentru mulți dintre noi. Pur și simplu nu îi lasă propriile limitări și programe cu care ei înșiși au fost încărcați pe parcursul existenței lor, din copilărie și până în prezent!

Sincer, am o singură dilemă în acest moment: cu cine să lucrez mai întâi, cu copiii sau cu părinții lor? Nu doresc să generalizez nimic din ceea ce am prezentat și știu că nu sunt singura care atrage atenția  asupra acestui fenomen! Numărul tot mai mare de tineri care acuză și manifestă disfuncții comportamentale, care acuză că nu se simt “în pielea lor”, că nu știu cine sunt și ce drum să apuce în viață, numărul celor care se “răzvrătesc” împotriva a tot ce reprezintă autoritate formală și vor să facă totul altfel, îmi confirmă că drumul duce într-o altă direcție. Nu poate fi o întreagă generație “defectă”!

Închei cu o invitație la reflecție aupra unor învățături străvechi aflate în textele Evangheliei după Toma, scrise acum peste 2000 de ani:

Iisus a spus: Omul bătrân de zile nu va pregeta să-l întrebe pe copilul cel mic, de numai şapte zile, despre locul vieţii şi va fi viu, căci mulţi dintre cei dintâi vor fi cei din urmă şi vor deveni unul singur.

2 thoughts on “Copiii secolului XXI – Ce facem cu ei?

  1. Elena

    Sunt de acord, dilema care o am este legata de faptul ca aceasta noua abordare in ceea ce priveste relatia cu copilul functioneaza bine in cercul restrains al familiei (acolo unde este posibil), insa cum il pregatesti pe copil pentru “integrarea” in societate, pentru a nu suferi dezamagiri pentru ca nu gaseste aceeasi deschidere in ceea ce priveste sistemul edicational, mentalitatea oamenilor in general etc.

    Reply
    1. Camelia Crînguș Post author

      În mediul familial se construiește și se consolidează, prin această abordare, încrederea în sine și, în același timp, se dezvoltă instinctele și intuiția. Copilul învață să analizeze validările exterioare și își dezvoltă propriile repere, liber alese. În abordarea mea, integrarea în societate nu mai reprezintă un obiectiv pe termen mediu-lung. Crearea unui nou tip de societate, prin intermediul acestor copii, este de fapt ceea ce căutăm. Copilul nu va fi singur și îi va identifica pe cei asemena lui. În tot acest proces, el trebuie susținut de către părinți în a evolua pe calea aleasă. Este însă nevoie de răbdare și multă încredere în propriul copil.

      Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s